LIMSwiki

Alexandru B. Știrbei
Date personale
Născut	1837 București, Țara Românească
Decedat	1 martie 1895 (58 de ani) București, România
Înmormântat	Capelă[*]​
Părinți	Barbu Știrbei Elisabeta of Pascani, Cantacuzina, Co-heiress of Oltenia[*][[Elisabeta of Pascani, Cantacuzina, Co-heiress of Oltenia (1802 - 5 Sep 1874 Genève)|​]][1]
Frați și surori	George Barbu Știrbei
Căsătorit cu	Maria Ghika-Comănești
Copii	Barbu A. Știrbey Elisa Știrbei prințul Gheorghe Stirbey[*]​[1]
Cetățenie	România
Ocupație	politician
Limbi vorbite	limba română
Deputat al României
Partid politic	Partidul Conservator
Alma mater	Școala Specială Militară de la Saint-Cyr
Modifică date /

Alexandru Barbu Știrbei (n. 1837, București – d. 1 martie 1895, București) a fost un om politic român, care a îndeplinit funcția de ministru de finanțe al României în anul 1891. A fost fiul mijlociu al Domnitorului Barbu Știrbei, fratele mai mic al lui George Barbu Știrbei, și nepot al altui Domnitor, Gheorghe Bibescu.

Născut în București,^[2] Alexandru a fost fiul lui Barbu, viitorul domnitor al Țării Românești. A fost, de asemenea, nepotul de fratel al Domului Gheorghe Bibescu, vărul aventurierului Georges Bibesco și unchiul pionierului aeronautic George Valentin Bibescu.^[3][4][5] Ca atare, el a fost, de asemenea, unchiul scriitoarei Anna de Noailles.^[4] Celălalt vărul său a fost poetul Alexandru Bibescu.^[6]

Familia aparținea micii aristocrații boierești a Olteniei și, mai precis, a județului Gorj, urmărindu-și originea de la răzeșul Bibul.^[7] Primul său membru influent a fost bunicul lui Alexandru, Logofătul Dumitrachi Bibescu, a cărui viață a coincis cu sfârșitul domniei fanariote și ascensiunea boierilor nativi sau asimilați. Protejat al Prințului Grigore al IV-lea Ghica în anii 1820,^[8] el s-a căsătorit cu Ecaterina, nepoata boieroaicei Safta Brâncoveanu și membră a familiei Văcărescu.^[5] Cel de-al doilea fiu al lui a fost adoptat de Vornicul Barbu C. Știrbei, care i-a lăsat numele, moșia Cepturoaia,^[9] și podgoria Drăgășani.^[10] Ramurile Bibescu și Știrbei au rămas distincte și competitive, cei doi frați candidând unul împotriva celuilalt la alegerile domnești din 1842 — deși în cele din urmă Barbu i-a cedat lui Gheorghe voturile săle.^[11]

În total, Barbu Dimitrie Știrbei a avut șapte copii cu soția sa din familia Cantacuzino, Elisabeta.^[5] Fratele mai mare al lui Alexandru, George Barbu Știrbei, a avut o carieră în forțele militare ale Țării Românești. Atât fratele, cât și tatăl său, care a abdicat, au câștigat locuri de deputați în divanul ad-hoc din alegerile din septembrie 1857.^[12] În urma înființării Principatelor Unite, Gheorghe a montat opoziția împotriva domnitorului Alexandru Ioan Cuza și, în 1860, a fost arestat pentru răzvrătire.^[13] O soră, Elena, s-a căsătorit cu contele Leo Larisch von Mönnich din Cieszyn Silezia;^[14] în 1855, s-a născut fiul ei Georg, viitorul soț al baronesei Wallersee.^[15] Printre cumnații săi s-au inclus generalul Ion Emanuel Florescu și politicianul Alexandru Plagino.^[16][17]

Atât Alexandru, cât și celălalt frate, Dimitrie, au fost inițial alungați din Țara Românească de războiul din Crimeea: în noiembrie 1853, invazia țării de către Rusia i-a forțat să se stabilească la Paris.^[18] Alexandru a studiat la Școala militarăSaint-Cyr,^[19] dar este de asemenea cunoscut că a deținut o diplomă în științe.^[2][5] El a obținut un rang de ofițer în armata franceză sub cel de-Al Doilea Imperiu, înainte de a fi rechemat în Țara Românească de tatăl său în timpul Războiului italian din 1859.

Prințului Barbu și fiilor săi li s-a oferit o ultimă șansă de a lua tronul peste ambele principate, la începutul anului 1866.^[20] Spre deosebire de Sașa Cuza, toți prinții Știrbei și Bibescu au renunțat la pretențiile lor vagi la tron după ascensiunea unui domnitor străin, Carol de Hohenzollern.^[19] Fostul domn al Țării Românești l-a vizitat pe Carol, făgăduindu-i sprijinul lui și al fiilor săi.^[21] George Știrbei a fost un adept entuziast al noului regim, servindu-l pe Carol ca ministru de externe. În câțiva ani, a renunțat la politică, fie din cauza bolii,^[22] fie din cauza senzației că a fost umilit de Carol.^[23] Dimitrie Știrbei, a fost un reprezentant diplomatic^[22] înainte de a încerca o carieră politică în anii 1880.^[24]

La rândul său, Alexandru a fost inactiv în timpul domniei lui Cuza și în prima perioadă a domniei lui Carol, înainte de a intra în viața politică cu partidul "albilor" (conservatori). În 1867, el a început activitatea filantropică prin aderarea la un comitet de ajutorare în caz de foamete, la care tatăl său a contribuit cu 10.000 de lei.^[25]. În 1866, s-a alăturat comisiei monarhiste de dreapta formate în jurul ziarului "Ordinea".^[26] La moartea tatălui său în 1869, mama și fratele lui mai mare s-au retras în Franța,^[22][27] iar Alexandru a moștenit reședința Știrbei de pe Calea Victoriei și un domeniu al familiei la Buftea. Acesta din urmă a fost cumpărată de prințul Barbu în 1845,^[28] unde și-a construit palatul în stil neogotic.^[5][29] Alexandru s-a căsătorit cu Maria Ghica-Comănești din familia Ghica. Ea a adus ca zestrie, vinăria de la Dărmănești, pe care el a transformat-o într-un conac,^[30] precum și terenurile agricole din Brusturoasa și Mândrești.^[31] Au avut opt copii împreună (doi fii și șase fiice), inclusiv pe Eliza (născut în 1870) și Barbu Alexandru (născut în 1872).^{[5][30][32][33][34]}

A. B. Știrbei a intrat în Adunarea Deputaților în legislatura 1871-1875, ocupând un loc din partea județului Dolj (iunie 1872).^[35] Asistând pe colegul său deputatul Gheorghe Manu, el a încercat să rezolve Afacerea Strousberg prin revinderea acțiunilor feroviare către statul român. Împotriva altor colegi, el nu a favorizat vânzarea mai multor acțiuni englezului George Crawley, observând că acesta din urmă nu avea acreditări.^[36] În mai 1874, a fost raportor la negocierile cu Austro-Ungaria, care s-au ocupat în special de deschiderea rețelei feroviare românești spre compania imperială feroviară austriacă StEG, prin legăturile din Bolvașnița și Predeal.^[37] Prin aceasta, el a urmat o linie politică care fusese stabilită de fratele său.^[38]

De asemenea, Știrbei a făcut parte din comisia de anchetă privind activitățile lui Petre Mavrogheni în funcția de ministru al finanțelor^[39] și din grupul care a investigat acuzațiile de deturnare de către primarul orașului București, Nicolae C. Brăiloiu.^[40] În alegerile din iulie 1874, a fost numit în Consiliul General al Bucureștiului, alături de Manu și de Dimitrie Ghica.^[41] Înainte de alegerile legislative din 1875, Știrbei s-a aliat cu fracțiunea "liberal conservatoare" a lui Ghica, care urmărea să reconcilieze "albii" și mișcarea liberală.^[42] Ulterior, Știrbei s-a concentrat pe cariera sa din Adunarea Deputaților. În aprilie 1876, împreună cu Petre P. Carp, el a oferit sprijin condiționat noului prim-ministru Florescu, care, deși conservator și vărul lui Știrbei, a fost impus de domnitorul Carol.^[43]

În alegerile din iunie 1876, Știrbei a fost unul dintre cei doi conservatori câștigători în primul colegiu, din nou la Dolj - toate celelalte locuri au fost luate de un partid național-liberal consolidat.^[44] În această legislatură România a intrat în războiul ruso-turc și și-a declarat independența. În acest context, Știrbei, Pantazi Ghica, Petru Grădișteanu, Pache Protopopescu, Dimitrie Sturdza și alți deputați au susținut sprijinul pentru ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu, care a elaborat o declarație de război Imperiului Otoman.^[45] Pe măsură ce războiul s-a încheiat, Știrbei a încercat să se opună cedării Bugeacului Rusiei, considerând acest lucru drept un act de trădare.^[46]

La alegerile din 1879, a câștigat un loc la Ilfov, alături de asociatul său Ghica, în ceea ce a fost o surprinzătoare victorie a partidului "albilor".^[47] În 1880, el a fost printre membrii fondatori ai Partidului Conservator extins și editor al organului de partid, Timpul - unde a fost redactor, poetul Mihai Eminescu.^[48] În decembrie 1880, când Lascăr Catargiu a devenit șeful partidului, Știrbei s-a alăturat comitetului director, alături de Manu, Florescu, Menelas Ghermani, Alexandru Lahovari, Titu Maiorescu, Grigore Păucescu, Theodor Rosetti și Grigore Triandafil.^[49] În actul de reconciliere din 1881, Știrbei și-a prezentat omagiile prim-ministrului național liberal, Ion Brătianu, care a supraviețuit unei încercări de asasinat făcută de Ion Pietraru; mai târziu în acel an, a votat în favoarea înființării Regatului României, cu Carol ca rege al românilor.^[50]

În deceniul următor, A. B. Știrbei a căutat să liniștească aripa rebelă Junimea a conservatorilor, condusă de Maiorescu și Petre P. Carp. La 6 noiembrie 1881, cu susținerea junimiștilor, el a devenit liderul partidului, dar a fost înlocuit la 22 noiembrie de către Catargiu.^[51] El a rămas un oaspete notabil la întâlnirile literare ale Junimii. În timpul unui astfel de eveniment, în aprilie 1882, a fost unul dintre puțini care au auzit că Eminescu a citit o versiune a poemului Luceafărul; în octombrie, Maiorescu a citit o lucrare a sa finalizată într-o sesiune specială desfășurată la conacul Știrbei din Buftea.^[52] El a fost în audiență în timp ce Alexandru Macedonski a recitat "Noaptea de noiembrie" (martie 1882) și Vasile Alecsandri a citit din noua sa piesă, Fântâna Blanduziei (martie 1884).^[53]

Împreună cu junimiști, Știrbei a făcut o revenire triumfătoare în Adunare, în scrutinul electoral din ianuarie 1888, deși victoria generală a fost pusă în pericol de disputele fracționale.^[54] Potrivit unei relatări, el s-a alăturat opoziției după eșecul negocierilor secrete cu Brătianu, care dorea ca el să devină liberal național.^[55] În martie, el a fost util în formarea "opoziției unite" care l-a îndepărtat pe Brătianu și l-a înlocuit cu junimistul Th. Rosetti.^[56] Ulterior el a fost Ministrul Lucrărilor Publice (martie-noiembrie 1888) și al Internelor (noiembrie 1888-martie 1889),^[57] fiind din nou ales la Dolj în octombrie 1888.^[58] În calitate de ministru de interne, a trebuit să se ocupe de efectele unei revolte țărănești care a avut loc în prima jumătate a anului 1888, precum și de prima grevă generală a tipografilor, care s-a încheiat prin satisfacerea anumitor cerințe ale muncitorilor.^[59] De asemenea, el a fost însărcinat cu rezolvarea chestiunii participării române la Expoziția Universală de la Paris, participare la care s-a opus vărul său, Georges Bibesco, care conducea Comitetul Național.^[60] Un contemporan l-a descris ca fiind "loial, muncitor, priceput și precis în îndatoririle sale".^[2] În contrast, George Panu al Partidului Radical a batjocorit "cea mai profundă muțenie" a lui ca deputat, singura "pasiune" vizibilă fiind aceea de a-și recâștiga un loc ministerial. În ciuda faptului că el are "toate calitățile negative", un "absolut nimeni" în politică.^[61]

Știrbei a fost în cele din urmă înlăturat de noul prim-ministru conservator, Catargiu, care a curățat posturile de conducere de junimiști.^[62] El a revenit la cabinetul ministerial sub o administrație conservatoare ulterioară, înființată de generalul Florescu (noiembrie-decembrie 1891), când a fost ministru al Finanțelor.^[2] A demisionat pentru a fi înlocuit de Ghermani, în timpul unei remanieri, deși, pentru o perioadă de timp, a fost un potențial membru al cabinetului consolidat.^[63] El a continuat să dețină locuri în Adunare și, în urma alegerilor din 1892, l-a înlocuit pe Păucescu în funcția de vicepreședinte al Camerei.^[64]

În acest interval, Știrbei s-a implicat în propunerile pentru un nou terminal feroviar la Cotroceni. El a prezidat un juriu arhitectural care a favorizat proiectul lui Alexandre Marcel, în ciuda acuzațiilor de plagiat.^[65] În iulie 1894, alături de Manu, Sturdza, Triandafil și Constantin C. Arion, a înființat Banca Agricolă.^[66] Afacerile sale s-au concentrat pe Buftea, unde a inaugurat o fabrică de conserve, douăzeci de livezi, o grădină și cincizeci de podgorii.^[5][29] Până în 1898, proprietatea sa însuma 2350 de hectare, mai mult de jumătate din teritoriul Buftea.^[67] A petrecut veri la Dărmănești, unde era vecin și prieten cu un coleg conservator, Radu Rosetti.^[68] Acolo, Știrbei și fiul său mai mic, George, și-au înființat o afacere în silvicultură și prelucrare a lemnului.^[5][30]

Știrbei a avut o contribuție și ca filantrop, el având o legătură specială cu sediul său de circumscripție din Oltenia, Craiova. A oferit burse orfanilor născuți în acel oraș, a construit o parte din drumului spre Calafat și a sponsorizat linia de cale ferată adiacentă; a ridicat și podul memorial Jitianu, a fost ctitor al Bisericii Ortodoxe Sfânta Treime și a donat bucata de pământ pe care a fost construit Colegiul Național Carol I.^[69] Pe proprietățile sale oltenești, la Pătulele, Știrbei l-a angajat pe horticultorul Friedrich Grunow, care a refăcut zona cu salcâm negru, care a stopat deșertificarea.^[70] Din 1888, Știrbei a căutat, de asemenea, numirea în calitate de curator al Așezămintelor Brâncovenești, o organizație de caritate creată de mătușa sa, Zoe Brâncoveanu, care și-a donat proprietatea din Cervenia pentru a fi folosită.^[71] El a împărțit această poziție cu vărul său Georges.^[72][73] Împreună, verii au condus și Spitalul Brâncovenesc, înființând o zonă de carantină la izbucnirea holerei din 1893.^[73]

Din 1885, când soția lui, Maria, a murit la naștere, Știrbei și-a crescut singur copiii.^[5][31][74] În 1890, el și-a căsătorit fiica Elisa, cu tânărul latifundiar și politico-junimist, Alexandru Marghiloman.^[5][19][32] În februarie 1895, Știrbei a fost grav bolnav.^[75] La 13 martie (stil vechi: 1 martie) în acel an,^[76] el a murit în mod neașteptat la palatul său din București și a fost "plâns nu doar de o parte, ci de întreaga țară".^[19] Adunarea a ținut un minut de tăcere în onoarea sa.^[76] A fost înmormântat lângă tatăl și frații săi, în cripta de la Buftea.^[17] Ceremonia a fost generoasă, și la ea au participat Prințul Moștenitor Ferdinand și Matei Vlădescu, în numele regelui, precum și cabinetul Catargiu și diplomații străini.^[77] Fratele său mai mare, care și-a tăiat legăturile cu România, i-a supraviețuit cu trei decenii, murind la peste 90 de ani ca proprietar al unui castel din Bécon-les-Bruyères. Patron al artelor, el a fost căsătorit cu actrița Gustave Haller, adoptând în 1888 pe fiicele ei, Consuelo și Georges Achille Fould și sponsorizând pregătirea lor ca pictorițe.^[78] Fratele său mai mare, Dimitrie, a lăsat o fiică, Martha, care s-a căsătorit în 1901 cu ofițerul austriac Hans von Blome,^[79] deschizând mai târziu un salon literar la Viena.^[80]

Prin testament, Știrbei l-a făcut pe prietenul său junimist Ghermani tutore al copiilor săi mai mici, cu Triandafil drept consilier recomandat.^[75] Mare parte a moșiilor sale a fost moștenită de Barbu Alexandru, care se semna "Știrbey" și a fost cunoscut ca "Prințul Alb". El a sporit considerabil averea familiei prin creșterea intensivă a animalelor, investiția în recolte pionier și preluarea preocupărilor bancare,^[5][33][81], și închirierea proprietăților familiei.^[82] El s-a bucurat de o influență politică asupra noii instituții, alături de conservatori și de fratele său George (care a servit un timp în Adunarea pentru Dolj),^[83] dar mai târziu a schimbat părțile. Elisa a divorțat de Marghiloman și, în 1907, s-a căsătorit cu liderul național liberal Ion I. C. Brătianu.^[5][32][84] Surorile lor, de asemenea, au făcut căsătorii de elită: Zoe cu George Cretzianu, Maria (Marieta) cu Gheorghe Balș, Adina cu generalul George Moruzi.^[85] Zoe a murit de tânără, în 1896, lăsând gemenii Alexandru și George G. Cretzianu.^[86] Ioana, ea însăți filantrop, s-a căsătorit cu un ofițer, Radu R. Rosetti, în martie 1907; ea a murit șapte ani mai târziu, lăsându-și soțul singurul proprietar al Brusturoasa și Mândrești.^[31][87]

Buftea a devenit un loc favorit pentru elita românească din 1909,^[5] însă Barbu a pierdut Dărmănești în favoarea lui George și a soției acestuia, Elisabeta "Lysbeth" Băleanu; ei au reconstruit-o folosind talentele arhitectonice ale lui Nicolae Ghica-Budești.^[30] Curator al Domeniilor Regale după decesul lui Ioan Kalinderu, "Prințul Alb" a fost renumit ca iubitul reginei Maria a României și presupusul tată al prințesei Ileana.^[5][88] De asemenea, el a avut o relație amicală cu soțul Mariei, regele Ferdinand, despre care se pare că l-a convins să se alăture Puterilor Antantei.^[5][33] Războiul a împărțit frații Știrbei: înainte de moartea sa de tifos în decembrie 1917, George a susținut fracțiunea conservatoare formată de Marghiloman și Lupu Kostaki și a favorizat Puterile Centrale.^[89]

Moștenirea Știrbei

Palatul Știrbei de pe Calea Victoriei   Capela Știrbei din Buftea   Conacul Știrbei de la Dărmănești   Reclamă din 1910 de Ion Theodorescu-Sion, arătându-l pe actorul Ion Brezeanu făcând baie în "vinul Știrbey"

În ianuarie 1927, muribundul Ferdinand l-a numit pe Prinț prim-ministru, dar Știrbey a fost răsturnat după numai două săptămâni de Brătianu, care a murit și el în acel an.^[5][90] Statutul său fiind amenințat de încoronarea în 1930 a unui Carol al II-lea ostil, Știrbey a trăit în exil în Franța, unde a supraviețuit unei încercări de asasinat.^[33] S-a întors în țară în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. La acea vreme, nepotul său, George Cretzianu, era ministru al finanțelor al statului național legionar.^[91] În 1944, împreună cu celălalt nepotul său, Alexandru Cretzianu, "Printul Alb" a aranjat negocierile cu Puterile Aliate din Egipt.^[5][32][92] Ultima sa acțiune a fost ca oponent al Partidului Comunist Român, nereușind să revină ca prim-ministru în 1945, înainte de a muri în anul următor, în împrejurări misterioase.^[5][33] Elisa a supraviețuit până în 1957, a murit în sărăcie și izolare în timpul regimului comunist, dar a obținut o faimă postumă ca memorilist.^[32]

Din căsnicia cu verișoara sa Nadèje Bibescu, "Prințul Alb" a avut patru fiice, toate părăsind România înainte de naționalizarea Buftei.^[5][10][33] Ginerii lui au fost: istoricul Șerban Flondor, fiul lui Iancu Flondor; anticomunistul Grigore Niculescu-Buzești^[93] și Nicolae Costinescu, proprietarul fabricii de arme de la Sinaia.^[10] Nepoata lui și a Elisei, Marina Știrbei, care a moștenit Dărmănești, a fost pilot de război în escadrilele albe, fugind din țară cu copiii după arestarea soțului ei, Constantin Basarab Brâncoveanu.^[5][30] Văduvul Ioanei, generalul Rosetti, a murit ca prizonier al regimului comunist. Radu Jr, unul din cei patru copii ai lor,^[31] a fost în mod similar persecutat.^[94] Conacul de la Dărmănești a fost de asemenea pierdut în favoarea statului, care l-a folosit ca sanatoriu.^[5][30] Casa de pe Calea Victoriei a devenit muzeu de ceramică.^[5][10][95]

După Revoluția Română din 1989, au existat dispute juridice în jurul a diferitelor proprietăți ale lui Știrbei. Fostul muzeu de pe Calea Victoriei, grav afectat de cutremurul din martie 1977,^[10][96] a fost recuperat în 2004 de Ioana, baroneasa Kripp-Costinescu, care a fost singurul mostenitor al "Prințului Alb". Acesta a fost ulterior revândut unui controversat dezvoltator imobiliar.^[5] Complexul Buftea, listat de Registrul Național al Monumentelor Istorice din România, a fost vândut și revândut dezvoltatorilor, iar în 2016 a fost evaluat la 20 de milioane de euro.^[97] În 2011, a devenit gazda unui festival pop anual, Summer Well.^[98] Ramura Kripp a păstrat dreptul de proprietate asupra podgoriilor din Drăgășani, pe care le-au transformat într-un producător de frunte al Tămâioasei Românești.^[10] În 2005, fiilor Marinei Știrbei li s-a restituit proprietatea asupra conacului Dărmănești, pe care l-au vândut unui investitor privat.^[5]

• Stan Stoica - Dicționar biografic de istorie a României (Ed. Meronia, București, 2008)