Type a search term to find related articles by LIMS subject matter experts gathered from the most trusted and dynamic collaboration tools in the laboratory informatics industry.
Jean-Christophe Rufin | |
Jean-Christophe Rufin în 2013 | |
Date personale | |
---|---|
Născut | (72 de ani)[1][2][3][4] Bourges, Centre-Val de Loire, Franța[5] |
Cetățenie | franceză |
Ocupație | scriitor |
Limbi vorbite | limba franceză[6][7][8] |
Pregătire | Facultatea de medicină de la Spitalul Salpêtrière din Paris Institutul de studii politice din Paris |
Activitatea literară | |
Activ ca scriitor | 1986 – |
Specie literară | eseu, roman, nuvelă |
Operă de debut | Le Piège humanitaire (Capcana umanitară) |
Opere semnificative | Rouge Brésil (Roșu de Brazilia) (2001) Le Suspendu de Conacry (Spânzuratul de la Conakry) (2018) |
Note | |
Premii | Premiul Goncourt etc. |
membru al Academiei Franceze | |
Modifică date / |
Jean-Christophe Rufin (n. , Bourges, Centre-Val de Loire, Franța) este un scriitor francez. Și-a început cariera ca medic, inclusiv în misiuni umanitare în mai multe țări, și ca diplomat. A debutat cu eseuri politice, apoi a continuat cu literatură beletristică. A scris deja mai multe romane de succes, care i-au adus notorietate, fiind ales membru al Academiei Franceze și primind mai multe premii literare și decorații importante.
Jean-Christophe Rufin și-a petrecut prima parte din copilărie la Bourges, în departamentul Cher. Părinții lui au divorțat când avea un an și tatăl lui a plecat din localitate. Mama a plecat și ea la Paris, unde a găsit de lucru în domeniul publicității. Pe copil l-a încredințat părinților ei, care l-au crescut până la 10 ani, când mama l-a luat la ea[9]. Bunicul, medic, îngrijise răniți în timpul Primului Război Mondial, iar în timpul celui de-al Doilea fusese deportat în lagărul de concentrare Buchenwald pentru că ascunsese luptători din Rezistență[10].
În 1967 a avut loc primul transplant de inimă. Aceasta l-a făcut pe tânărul Rufin, care avea atunci 15 ani, să-și găsească vocația de medic[11].
Și-a revăzut tatăl pentru prima oară la 18 ani, printr-o întâmplare, și cei doi nu s-au apropiat afectiv[12].
După ce a frecventat două licee pariziene, Jean-Christophe Rufin a urmat studii de medicină. În 1975 a devenit intern alegându-și specialitatea neurologie. În locul serviciului militar obligatoriu de atunci a fost cooperant civil la Sousse, în Tunisia, unde a lucrat la secția de obstetrică a unei maternități. A studiat și la secția de Relații internaționale a Institutului de studii politice din Paris, pe care l-a absolvit în 1979[13].
Până când s-a dedicat în întregime scrisului, Jean-Christophe Rufin a activat în mai multe domenii, în unele perioade în paralel: medic în spitale, participant la misiuni umanitare, funcții în guvern, diplomat, cadru didactic, scriitor.
A lucrat ca medic neurolog în mai multe spitale din Paris, dar tot ca medic s-a angajat și în misiuni umanitare. Prima la care a participat a avut loc în 1976, în Eritreea aflată în război[14]. Mai târziu a intrat printre primii în organizația umanitară Medici fără frontiere și a participat la misiuni în Africa, America Latină, fosta Iugoslavie[15], Filipine etc. A fost și vicepreședinte al organizației în anii 1991-1992[16]. În 1985 devenise deja director medical al organizației umanitare Acțiune împotriva Foametei(d)[11]. Între 1994 și 1996 a fost administrator al Crucii Roșii franceze, iar în 1999, administrator al asociației Primă Urgentă Internațională(d) în Kosovo. În 2003 a revenit la Acțiune împotriva Foametei, fiind președinte al acesteia până în 2006, după care a rămas președintele de onoare al organizației[14].
În 1986, Jean-Christophe Rufin s-a angajat și în funcții guvernamentale, devenind consilier al secretarului de stat pentru drepturile omului, până în 1988. A devenit diplomat în 1989, ca atașat cultural la ambasada Franței din Brazilia, până în 1990[14]. Din acest an până în 1993 a fost director de cercetare la Institutul de Relații Internaționale și Strategice(d), apoi a intrat la ministerul apărării pe funcția de consilier pe probleme de misiuni de menținere a păcii, unde a lucrat până în 1994[16]. În 1995 a fost din nou atașat cultural în Brazilia, apoi, între 1996 și 1999 a condus misiunea umanitară franceză din Bosnia-Herțegovina. A revenit în diplomație în 2007, fiind ambasador în Senegal și în Gambia până în 2010[14].
Jean-Christophe Rufin a fost și conferențiar universitar la Institutul de Studii Politice (drepturile omului și relații internaționale), predând și la Colegiul Inter-armate de Apărare(d) (acțiune umanitară și menținerea păcii)[16].
Prima carte publicată de scriitor a fost eseul Le Piège humanitaire (Capcana umanitară[17]), în 1986, urmată de alte câteva eseuri, iar primul roman scris și publicat de el a fost L'Abyssin (Abisinianul) (2001). Au urmat numeroase alte romane și scrieri de alt gen[16].
În 2008, Jean-Christophe Rufin a fost ales membru al Academiei Franceze[16].
Privind viața particulară, Jean-Christophe Rufin s-a căsătorit prima oară în 1977, dar a divorțat. S-a recăsătorit în 1986 cu Azeb Gebreyes[18], pe care o cunoscuse în 1976 în timpul misiunii din Eritreea[14]. A divorțat de ea de trei ori și s-a recăsătorit cu ea de tot atâtea ori. Ea este agent literar, inclusiv al soțului ei[19]. Scriitorul are trei copii, un băiat cu prima soție și două fete cu a doua[18][12].
O pasiune cunoscută a scriitorului este muntele și alpinismul[11]. Petrece două treimi din an în casa lui dintr-un sat din Haute-Savoie[9].
În operele lui Jean-Christophe Rufin se regăsesc elemente din activitățile sale și din actualitatea sau istoria țărilor pe care le cunoaște.
Primele sale cărți au fost eseuri politice, unele legate de activitatea sa umanitară[16]:
Romanele scriitorului sunt în general de aventuri, unele cu caracter de thriller, cu aspecte psihologice și reflectând vederile autorului în chestiuni politice și sociale.
O parte din romane au drept cadru epoci istorice și țări mai îndepărtate sau mai apropiate, fiind inspirate din evenimente și personaje reale, îmbinate cu altele, fictive.
L’Abyssin (Abisinianul) (1997) are la bază călătoriile și aventurile unui sol francez al lui Ludovic al XIV-lea în Abisinia (Etiopia)[20].
Sauver Ispahan (Salvarea Ispahanului) (1998) continuă aventurile personajului principal din romanul precedent, de data aceasta în Persia[21].
Rouge Brésil (Roșu de Brazilia) (2001) bazat pe surse istorice, evocă o încercare din secolul al XVI-lea de înființare a unei colonii franceze în Brazilia, care eșuează din cauza fanatismului religios, în condițiile conflictului dintre catolici și protestanți, pe de o parte, și dintre curente ale protestantismului, pe de altă parte. Apare și opoziția dintre două civilizații, cea europeană a vremii și cea a indigenilor[22].
Le Grand Cœur (Marele Cœur) (2012) prezintă romanțat viața aventuroasă a lui Jacques Coeur(d), personaj real, omul cel mai bogat din Franța secolului al XV-lea[23].
Le Collier rouge (Zgarda roșie) (2014), se situează imediat după Primul Război Mondial, în Franța, având în centru soarta unui soldat, legată de cea a câinelui său fidel[24].
Le Tour du monde du roi Zibeline (Regele Zibeline în jurul lumii[25]) (2017) este un roman bazat pe informațiile existente, și completat cu ficțiune, despre viața aventuroasă a lui Maurycy August Beniowski / Móric Beňovský / Benyovszky Móric(d) (1741-1786), nobil revendicat de polonezi, de slovaci și de maghiari, viață pe care încheiat-o murind în luptă ca un fel de rege al Madagascarului[26].
Alte romane se situează în actualitate, unele având caracter de thriller.
Les Causes perdues (Cauzele pierdute) (1999) are drept cadru o acțiune umanitară în Eritreea, reflectându-se în el și orgoliile individuale care se confruntă în interiorul organizațiilor umanitare, precum și manipulările politice la care sunt expuse din partea oficialităților[27].
La Salamandre (Salamandra) (2005) are în centrul său o femeie franceză care se stabilește în Brazilia, unde se confruntă cu realitățile unei țări în același timp atrăgătoare și respingătoare prin bogăția și sărăcia, frumusețile și violența ei[28].
Le Parfum d’Adam (Parfumul lui Adam) (2007) este un thriller în care o agenție de detectivi particulară dezvăluie un complot al unor ecologiști extremiști împotriva speciei umane. Este primul roman din seria Les enquêtes de Providence (Anchetele agenției Providence)[29].
Katiba (2010) este al doilea thriller din serie, în care acțiunea se îndreaptă împotriva organizației teroriste Al-Qaida în Maghrebul islamic(d)[30].
Check-point (2015) este un thriller psihologic în care un transport umanitar plecat din Franța în Bosnia aflată în război este transformat de un participant al său pentru o acțiune care nu este umanitară, fără știrea celorlalți[31].
Les Sept Mariages d'Edgar et Ludmilla (Cele șapte căsătorii ale lui Edgar și Liudmila) (2019) este istoria unei iubiri între un francez și o ucraineancă, ce se desfășoară din anii 1950 până în anii 2000, în mai multe țări[32].
Les Flammes de pierre (Flăcările de piatră) (2021) este istoria unei iubiri între un ghid de alpinism și o pariziancă, având drept cadru principal munții[33].
D'or et de jungle (Aur și junglă) (2024) relatează luarea în stăpânire a unei țări de către mari companii multinaționale, prin angajarea unei agenții private specializate în organizarea de lovituri de stat, care folosește pe scară largă internetul în acest scop[34]
În 2018, scriitorul a început seria de romane Les énigmes d'Aurel le consul (Anchetele lui Aurel consulul). Aceasta îl pune în scenă pe Aurel Timescu, un emigrat din România comunistă în Franța, ajuns mai mult întâmplător diplomat fără vocație. Lucrează cât mai puțin posibil în funcția sa de consul, trăiește pentru muzica pe care o cântă la pian pentru sine, este stângaci, demodat, disprețuit de superiorii săi vanitoși. Mânat de simțul dreptății, rezolvă cazuri criminale nerezolvate de organele abilitate, dar nu i se recunosc meritele, și după fiecare caz este transferat în altă țară. Până în 2022 au apărut cinci romane în această serie[16]:
Jean-Christophe Rufin a scris și un roman de anticipație, Globalia (2004), care are drept cadru statul Globalia, care controlează cam jumătate din planetă și care asigură populației sale bunăstare și securitate în schimbul necontestării regimului. Pentru a se menține, acesta caută să prezinte populațiile necontrolate de el ca pe dușmani în fața cărora toți trebuie să fie uniți[35].
În domeniul ficțiunii, scriitorul a mai publicat și volumul de nuvele Sept Histoires qui reviennent de loin (Șapte istorii ce revin de departe), 2011[16].
Jean-Christophe Rufin mai are și trei cărți cu calități literare, dar nu de ficțiune:
Operele lui Jean-Christophe Rufin au în general succes atât la public, cât și la critică. O recunoaștere majoră a valorii lor literare este alegerea scriitorului ca membru al Academiei Franceze. Mai multe sau mai puține dintre operele sale sunt traduse în peste 20 de țări[16]. În română au apărut:
Au fost ecranizate două romane ale scriitorului:
O seamă de opere ale scriitorului au fost distinse cu premii[41]:
|titlelink=
(ajutor)